Alexandru Odobescu (1834-1895) a fost un scriitor, arheolog şi om politic român. A fost ministru al monumentelor (1863-1864), şi profesor de arheologie la Universitatea din Bucureşti. Este autorul unui tratat de istoria a arheologiei (Istoria arheologiei, 1877) şi a unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în perioada profesoratului său. (Le Trésor de Petrossa, vol. I-III, 1887-1900). A publicat studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene (Cîntecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu ţara, istoria şi datinile românilor, 1861; Răsunete ale Pindului în Carpaţi). A publicat studii de istorie literară dedicate literaturii din sceolul al XVIII-lea (Poeţii Văcăreşti, Mişcarea literară din Ţara Românească în sec. XVIII). Autorul unor romane istorice (Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, 1860) şi volume de eseuri (Câteva ore la Snagov, 1909; Pseudokynegeticos, 1874).In Pseudokynegeticos, (1874) cap I- apare imaginea satului Tamadau si a localnicilor, comuna in care se afla casa copilariei sale...
<<<"Din copilărie şi eu am trăit cu tămădăienii, vînători de dropii din baştină, cari neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan, pitulaţi în căruţele lor acoperite cu covergi de rogojină şi, mînînd în pas alene gloabele lor de căluşei, au dat roată', ore, zile şi luni întregi, împrejurul falnicilor dropjoj^ — cărora ei le zic mitropoliţi, — sau cînd aceştia, primavara, se înteţesc în lupte amoroase, sau cînd, toamna, ei duc turmele de pui să pască ţarinele înţelenite.
Eu n-am uitat nici pe răposatul Caraiman, veselul şi priceputul staroste al vînătorilor tămădăieni, carele putea să înghită în largele sale pîntece atîtea vedre cît şi o butie de la Dealul Mare, nici pe iscusitul moş Vlad, în căruţa căruia ai adormit tu adesea, pe cînd el, cu ochi de vulpe, zărea creştetul delicat al dropiei mişcînd printre fulgii coliliei, nici pe bietul Gheorghe Giantă, cel care, cu o rugină de puşcă pe care orice vînător ar fi azvîrlit-o în gunoi, nimerea mai bine decît altul cu o carabină ghintuită, şi care pe mine, nemernicul, m-a adus de multe ori cu vînat, la conacul de amiazi. în cartea-ţi plină de regule technice şi de învăţături doctrinarii, tu vorbeşti, amice, cu un despreţ superb despre toate acele petreceri cinegetice, în care vînătorul n-are nevoie sa umble pe jos, să caute vînatul ajutat de cînele său şi să lovească fiara sau pasărea în fugă ori în zbor. Nu tăgăduiesc în principiu trebuie să aibi dreptate. Dar ce-i faci firei? căci mie unuia, daca cumva mi-a plăcut vreo vînătoare, apoi a fost tocmai din acelea în care picioarele şi mînele au mai puţin de lucrat. Şi-n adevăr, să şedem strîmb şi să judicăm drept: oară ce desfătare vînătorească mai deplină, mai neţărmurită, mai senină şi mai legănată în dulci şi duioase visări, poate fi pe lume decît aceea care o gustă cineva cînd, prin pustiile Bărăganului, căruţa în care stă culcat abia înaintează pe căi fără de urme? Dinainte-i e spaţiul nemărginit; dar valurile de iarbă, cînd înviate de o spornică verdeaţă, cînd ofilite sub pîrlitura soarelui, nu-i insuflă îngrijirea nestatornicului ocean. în depărtare, pe linia netedă a orizontelui, se profilează, ca moşoroaie de cîrtiţe uriaşe, movilele, a căror urzeală e taina trecutului şi podoaba pustietăţii.
.....
Cînd soarele se pleacă spre apus, cînd murgul-serei începe a se destinde treptat preste pustii, farmecul tainic al singurătăţii creşte şi mai mult în sufletul călătorului. Un susur noptatic'se înalţă de pre faţa pămîntului; din adierea vîntului prin ierburi, din ţîrîitul greierilor, din mii de sunete uşoare şi nedesluşite se naşte ca o slabă suspinare ieşită din sîîiul obosit al nâturei. Atunci, prin nălţimile văzduhului, zboară cîntînd ale lor doine, lungi şire de cocori, brîne şerpuinde de acele pasări călătoare..." >>>
Valea raului Ghiula/Casa memoriala Al.Odobescu, acum scoala cu clasele I-IV Calareti
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu